Într-un sat din nordul Moldovei, pregătirile pentru colindat încep cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun, într-o casă anume aleasă, unde feciorii se adună seara să repete versurile și să hotărască cine duce clopotul, cine buhaiul, cine sacul. Nu e o repetiție de spectacol. E o organizare veche, cu ierarhie, cu amenzi pentru cei care lipsesc și cu un traseu al gospodăriilor stabilit dinainte. Cine privește tradițiile românești de iarnă doar din stradă, ca pe un colaj de costume și zurgălăi, pierde exact partea care le ține în viață: regula.
Obiceiurile din perioada dintre Crăciun și Bobotează par, la prima vedere, o adunătură pestriță. Colinde religioase cântate de aceiași oameni care, peste câteva zile, poartă măști de animal și strigă versuri deloc bisericești. Contradicția e doar aparentă. Fiecare obicei are cel puțin două straturi de vechime, iar ele nu s-au anulat unul pe altul, ci s-au așezat în pături, ca sedimentele.
Colindatul: urări de rod peste vestirea Nașterii
Colindul, ca formă, e mai vechi decât textele creștine pe care le poartă astăzi. Cuvântul însuși trimite la calendae, denumirea romană a primei zile din lună, iar sărbătorile de la începutul iernii marcau în lumea veche momentul în care ziua încetează să scadă. Colindatul din ușă în ușă era un ritual de urare: ceata trecea pe la fiecare casă, iar trecerea ei aducea belșug pentru anul care începe.
Se vede bine în categoria colindelor numite laice sau de ceată. Există colinde adresate special gospodarului, altele fetei de măritat, altele ciobanului sau vânătorului. Textul descrie o situație ideală: turme nenumărate, holde bogate, o casă în care nu lipsește nimic. Nu e descriere, e comandă. Cuvântul rostit în noaptea aceea era considerat lucrător.
Peste acest fond s-au așezat colindele religioase, care povestesc Nașterea, drumul magilor, mirarea păstorilor. Biserica nu a interzis obiceiul, ci i-a schimbat conținutul, păstrând forma. Rezultatul e un repertoriu în care „Trei crai de la răsărit” stă lângă colinde cu cerbi și cu meri de aur, fără ca nimeni din sat să simtă vreo ruptură.
Ceata de feciori și rolul gazdei
Ceata nu e un grup de prieteni care ies împreună. În formele ei bine păstrate, mai ales în Transilvania de sud și în Mărginimea Sibiului, ceata are conducător ales, are casă de gazdă închiriată pentru toată perioada și are un fel de statut nescris.
- Vătaful conduce ceata, negociază cu gazdele, împarte darurile primite.
- Vornicul sau crâșmarul se ocupă de băutură și de socoteli.
- Cei tineri, la prima participare, duc sacul, torța sau clopotul și trec printr-un fel de ucenicie.
- Casa de gazdă devine, pentru câteva zile, centru al satului: acolo se repetă, se mănâncă, se strâng darurile.
Gazda care primește colindătorii are și ea un rol precis. Trebuie să deschidă ușa, trebuie să întrebe ritual dacă primește colindul, trebuie să răsplătească. Darurile clasice sunt colacul, nucile, merele, un ban, iar în unele zone o bucată de carne sau vinars. Refuzul de a primi ceata era o rușine publică și, în logica veche, atrăgea sărăcia asupra casei. De aici și colindele de blestem, cântate în fața porților închise, cu versuri usturătoare despre grâul care nu leagă.
Plugușorul: un ritual agrar mutat în miezul iernii
Plugușorul se strigă în ajunul Anului Nou, dar textul lui vorbește despre arat, semănat, secerat, măcinat și copt. Un ciclu agricol întreg, recitat în plină iarnă, când pământul e înghețat. Anomalia are o explicație simplă: ritualul mimează munca viitoare pentru a o face să reușească. E magie de imitație, în forma ei cea mai limpede din folclorul românesc.
Recuzita spune și ea multe. Buhaiul, un butoiaș cu piele întinsă și șuviță de păr de cal prin mijloc, scoate un sunet gros, tras, care imită mugetul boului. Bicele plesnite ritmic, clopotele, uneori un plug adevărat tras prin curte în satele unde obiceiul s-a păstrat mai complet. Sunetul are rol propriu: alungă ce e rău, trezește pământul, anunță trecerea.
Versul de refren, cunoscut în toată țara sub forma îndemnului de a mâna caii și de a striga mai tare, funcționează ca marcaj de ritm. Textul, în schimb, e povestitor și lung, uneori câteva sute de versuri la cetele care îl țin întreg. În jumătatea de sud a țării obiceiul e legat mai strâns de copii și de colinda scurtă, în Moldova rămâne al flăcăilor și păstrează recuzita grea.
Capra, Cerbul, Turca: jocul cu masca de animal
Sub trei nume diferite se ascunde același obicei. În Moldova i se spune Capra, în multe sate din Transilvania Turca sau Boriță, în Hunedoara și zona Pădurenilor apare Cerbul, cu coarne adevărate și oglinzi prinse pe bot. Structura jocului e aceeași peste tot: animalul dansează, se agită, apoi se îmbolnăvește, cade, este bocit și în final învie.
Moartea și învierea animalului nu sunt improvizație. Sunt nucleul ritualului, o punere în scenă a ciclului anual, în care ceva vechi trebuie să moară ca noul să poată începe. Ciocul de lemn care clămpăne în ritm, cojocul întors pe dos, panglicile, mărgelele și oglinjoarele nu sunt decor, ci elemente cu funcție veche de protecție.
În jurul caprei se adună o suită întreagă: ursul cu lanț, ciobanul, doctorul, țiganul, moșul și baba. De aici pornește teatrul popular de uliță, cu replici improvizate, cu aluzii la oamenii din sat și cu un umor care depășește adesea limitele bunei-cuviințe. Tocmai libertatea aceasta arată vechimea obiceiului: în zilele de trecere dintre ani, regulile obișnuite se suspendau.
Sorcova și forța cuvântului rostit
Sorcova e cea mai scurtă și cea mai directă dintre tradițiile românești de iarnă. Un copil intră în casă în dimineața de Sfântul Vasile, atinge ușor umărul gazdei cu o crenguță și rostește urarea în care omul e comparat cu mărul, cu părul, cu trandafirul, cu piatra tare.
Crenguța nu era la origine din hârtie colorată. Se punea la înmugurit, în apă, la începutul lui decembrie, ca să înflorească exact în ziua urării. Ramura înflorită în plină iarnă era dovada vizibilă că viața continuă. Atingerea transmitea această putere gazdei. Hârtia creponată și florile de plastic sunt o înlocuire recentă, comodă, care a păstrat gestul și a pierdut sensul.
Măștile de Anul Nou: alaiul care răstoarnă ordinea
În Bucovina, în zona Neamțului și în nordul Moldovei, ultima zi a anului aduce alaiuri de zeci sau sute de mascați. Urâții și frumoșii, mascații cu blănuri și coarne, Malanca cu personajele ei fixe, jocul ursului cu ceată de zeci de oameni și tobe care se aud de la un capăt la altul al satului.
Măștile se împart limpede în două categorii. Cele frumoase, cu costume brodate și fețe descoperite, reprezintă ordinea, comunitatea, ce e cunoscut. Cele urâte, cu piele de oaie, coarne, dinți de fasole și nasuri lungi, reprezintă lumea cealaltă, morții, duhurile care în noaptea de trecere ajung printre vii. Confruntarea dintre cele două grupuri, uneori chiar bătaia rituală dintre cete, e imaginea unei lupte între vechi și nou.
Masca oferă și anonimat. Sub piele de oaie, un om poate spune despre primar sau despre vecinul avar lucruri pe care nu le-ar rosti cu fața descoperită. În multe sate, satira de Anul Nou funcționa ca singura formă de critică publică acceptată.
De ce se suprapun straturile în tradițiile românești de iarnă
Suprapunerea nu e accident și nici semn de confuzie. Sărbătorile creștine de iarnă au fost așezate peste sărbători solare mai vechi, legate de solstițiu, iar populația rurală a primit conținutul nou fără să renunțe la practicile care organizau anul agricol.
Un colindător care duce în aceeași seară un colind despre Nașterea Domnului și o urare despre boi și holde nu trăiește nicio contradicție. Pentru el, ambele au același scop: să pună anul care vine pe făgaș bun. Biserica a tolerat multe dintre aceste practici, le-a combătut pe unele, iar în timp granița a devenit poroasă. Preotul binecuvântează ceata înainte de plecare, în același sat în care, peste patru zile, capra joacă în curtea bisericii.
Cum s-au schimbat tradițiile românești de iarnă în ultimele decenii
Schimbarea cea mai mare nu ține de conținut, ci de cine face obiceiul. Ceata de feciori presupunea o categorie de vârstă numeroasă în sat, flăcăi neînsurați între șaisprezece și douăzeci și cinci de ani. Plecarea tinerilor la oraș și apoi în străinătate a subțiat exact acest grup.
Alte transformări vizibile:
- Colindatul s-a scurtat: din trei zile de traseu complet, la o seară și câteva case.
- Darul în natură a fost înlocuit aproape complet cu bani.
- Repertoriul s-a redus la un număr mic de colinde cunoscute din mass-media, în locul celor zeci de texte specifice fiecărei zone.
- Multe obiceiuri au migrat pe scenă, în festivaluri și concursuri, unde durata e limitată și publicul e străin de sat.
- Grupurile de copii au preluat roluri care aparțineau adulților, ceea ce a schimbat tonul din ritual în joacă.
Festivalurile au și o parte bună. Ele au ținut în viață măști, costume și texte care altfel s-ar fi pierdut, și au dat comunităților un motiv să investească în recuzită. Prețul plătit e trecerea de la ritual la reprezentație: pe scenă, capra nu mai intră în curtea nimănui.
Unde se mai păstrează forme apropiate de cele vechi
Există zone unde obiceiul a rămas legat de gospodărie, nu de scenă, iar diferențele regionale dintre tradițiile românești de iarnă se văd imediat.
| Zonă | Obicei dominant | Element caracteristic |
|---|---|---|
| Bucovina și nordul Moldovei | Malanca, urâții și frumoșii, ursul | Alaiuri numeroase, măști din blană și coarne |
| Mărginimea Sibiului și sudul Transilvaniei | Ceata de feciori, colindatul organizat | Vătaf, casă de gazdă, reguli stricte |
| Hunedoara, zona Pădurenilor | Turca, Cerbul | Mască înaltă, oglinzi, joc cu moarte rituală |
| Moldova centrală și de sud | Plugușorul cu buhai | Recuzită sonoră grea, text lung |
| Muntenia și Oltenia | Sorcova, Plugușorul scurt | Urări rostite de copii, ramuri împodobite |
| Banat și zona Timișului | Colindatul cu ceată mixtă | Influențe sârbești și șvăbești în repertoriu |
Ce apropie aceste locuri nu e izolarea, cum se crede uneori, ci existența unui grup care își asumă obiceiul an de an și îl transmite mai departe. Acolo unde o ceată se reface în fiecare decembrie, cu vătaf și cu socoteală, colindul rămâne ritual. Acolo unde a rămas doar amintirea, revenirea se face aproape întotdeauna prin scenă.
Un obicei trăiește atâta timp cât cineva îl face pentru că așa se face, nu pentru că e frumos de privit.
Merită observat ce se întâmplă în ultimii ani în satele unde tinerii plecați se întorc pentru sărbători. Unii dintre ei reînvie cete care se stinseseră, filmează, adună versuri de la bătrâni, refac măști după modele vechi. E o formă hibridă, în care ritualul se împletește cu conștiința documentării, și totuși funcționează. Colacul se dă în continuare la ușă, buhaiul mugește la fel de gros, iar gazda întreabă și acum, înainte de orice, dacă primește colindul.
C